Tovarășii  de Emil Gârleanu

E înca întuneric. Pamantul e jilav de roua şi brazdele rasturnate în ajun, de catre fierul plugului, miroase a proaspat. In vazduh o raţa salbatica zboara, furişandu-se, macaind speriata, ca alungata de glonţ. Pe o gramada de coceni, plugarul, ramas peste noapte în camp, doarme învelit cu nişte saci; şi mai încolo boulenii treji, Duman şi Joian, stau cuminţi, cu gaturile întinse, aşteptand jugul. Dar departe, în sat, încep sa cante cucoşii, caci zorile prind sa mijeasca. Lumina se cerne din ce în ce mai deasa, şi-n vreme ce cununa cerului se lumineaza, pe pamant se desluşesc toate: satul; încolo pe coasta, ca urnita din loc, padurea; în fund, dealurile gemene, unul dupa altul, ca pe o scara.

Şi-n cea dintai clipa de revarsare a luminii, grija care taraie în urechea plugarului ca un greier îl scoala. Omul arunca sacii la o parte, sare în picioare, îşi freaca ochii cu dosul mainii stangi şi cu dreapta îşi îndreapta şalele. Apoi porneşte spre boi. I-a înjugat… slabi, de li se vad coastele ca nişte arcuri sub piele, boii îşi încordeaza muşchii, îşi potrivesc bine cerbicea înjug — şi pornesc, împlantandu-şi picioarele ca nişte ţaruşi de oţel. Şi cum merg aşa, aud din urma fasaitul cuţitului cum intra în pamant ca într-un miez de paine, iar uneori, glasul plugarului, cum îi îndeamna şi-i îndreapta parinteşte:
– Cea, Duman, tata!

Ei îl asculta ca nişte copii; şi, mereu, dara neagra a brazdei se deapana de la un capat la altul al lanului ca pe un mosor.
Se lumineaza încet-încet, în pas cu boulenii parca. E linişte. Un stol de grauri se lasa, pieziş, în apropiere. Razele soarelui îşi scutura, tremurand, praful de aur în aer. Şi boii simt, dupa cum e purtat plugul de coarne, ca puterile stapanului au mai slabit:
-Hais, Joian, tata!
Iar la glasul lui, raspunde, ca din nişte dumbravi înflorite în adancuri, ciripitul gadilitor al ciocarliei…

E cald. Pamantul parca fumega. Grumazul lui Duman prinde sa luceasca de sudoare; jugul îl frige. Şi din urma glasul mai maniat al stapanului îl zoreşte:
– Hai, Dumane, hai!
Boii nu trag nici mai tare nici mai încet; caci cunosc ei cuvantul nerabdator şi necajit al stapanului. Paşesc liniştiţi, înţelepţeşte, şi în ochii lor cuminţi şi negri parca se rasfrange şi mai tare faţa neagra a pamantului scormonit de plug…
S-a încalzit de tot. Soarele frige. Duman parca-şi simte picioarele tremurand, mai cu seama dreptul dinainte, în copita caruia i-a intrat un piron, mai acum catava vreme. Ii e sete. Dar din urma glasul aspru acum al stapanului nu-i da ragaz. Bouleanul e deprins — mai aşteapta înca ceva; şi nu întarzie mult; o varga i se aşterne pe spate, lasand o dunga peste pielea uda. Omul ţipa:
– Sireace, sireace! Manca-te-ar lupchii!
O albina ratacita se ţine morţiş de plugar şi el o alunga, înfuriat, cu mana. Un graur s-a desprins din stol şi s-a lasat pe spatele lui Joian, care-l poarta, îngaduitor, ca pe un prieten. Iar înaintea plugului, ca un vomicel ce arata calea, un cocostarc paşeşte agale, privind cand cu un ochi cand cu altul spre pamant, înfigandu-şi uneori ciocul.

– O-ahoo!
Soarele s-a înfipt în creştetul cerului şi de acolo dogoreşte vazduhul. Ţarina e încropita ca şi cum ar fi turnat cineva pe deasupra apa fiarta.
Boulenii rasufla din greu. împrejurul gatului simt, ca o zgarda de fier, urma jugului scos. Plugarul le-a dat o mana de coceni din care ei de-abia aleg cate unul. Un prichindel de copil i-a adus şi omului de mancare: o bucata de mamaliga cu ceapa. Dar decat mancarea, odihna parca e mai priincioasa. Omul face un sac mototol şi—l pune sub cap.

Boulenii nu mai mananca; prichindelul le-a adus o oala cu apa în care nici nu le intra bine botul. Apoi raman aşa cu puterile sleite, sub arşiţa soarelui. Graurii, cocostarcul au zburat. Au ramas ei singuri în camp.
în dreptul lui Duman doarme plugarul, cu faţa arsa, batut de razele fierbinţi ale soarelui, ale caror împunsaturi îi scot broboane de sudoare. Duman se uita la dansul, şi de la dansul îşi poarta privirea la umbra ce o arunca el singur pe pamant, la umbra care parca se topeşte din el, de i se aşternuse, moale ca o ceaţa, la picioare.

Şi parca înţelege, parca simte, parca în mintea lui se face deodata o lumina omeneasca: porneşte cu paşi grei, se apropie de stapan, pana cand îl înveleşte în umbra trupului lui trudit, ca într-o panza racoroasa. Apoi, cu ochii închişi, bouleanul ramane în soare, încremenit cu genunchiul piciorului drept îndoit, gata sa urneasca iaraşi plugul pe brazda.